Printre zecile de drafturi întotdeauna se găsesc frânturi din sentimente amestecate cu raţiuni care nu-şi găsesc muzica. Stau acolo, condamnate la un avort ideatic doar pentru a nu imbolnăvi un subconştient deja încărcat. Scrisul are direcţii clare, însă întotdeauna, pe oriunde ar trece, se întoarce înapoi la acelaşi eu impertinent şi izolat. Ideile proiectează acţiuni, acţiunile conculd nevoi iar nevoile sunt inventate de oameni cu puţine probleme.
Muzica lui 2013 e una agitată. Mi-aş fi dorit un Albinoni blând şi meditativ, însă mă aleg cu un avangardism confuz care încearcă să găsească o cale de supravieţuire, o temă fixă care nu mai apare. Poate agitaţia asta e aceeaşi nevoie a subconştientului de a-şi căută calea spre libertate, o libertate cu un preţ aproape nepermis însă. Câteodată ajunge o perfuzie de cafea. Altădată trebuie un drum pe-o insulă de prieteni pentru a o căuta.
Oamenii au vise mici. O fată de 19 ani vrea o rochie de mireasă albă cu voal brodat în Verona. Un băiat de 22 de ani vrea o casă înghesuită într-o jumătate de curte, cu grătar şi cu un gazon alterat de un câine prietenos. Un părinte cu copilul în clasa a 12-a visează o diplomă de BAC în mâna pruncului. Un orb visează un răsărit de soare. Atât. Am înlocuit visele cu ambiţii.
Ca să acordezi vioara, pui puţină cretă pe chei. Merge mai bine. Nu ştiu de ce, dar aşa face lumea.
Experience 